Pseudofotojurnaldelicenta

În ultimele două săptămâni aș fi avut câte ceva de scris aici din 5 în 5 minute, dar nu am avut 5 minute. Un lung review scurt de marți până joi:
Miercuri e ultima zi în care pot să predau licența și să mă înscriu. Scriu ca disperata, că doar se știe că m-am apucat abia de-o săptămână. Mi se pare mișto un titlu de pe pagina Spitalului Socola din Iași - "Zbor deasupra unui cuib de șoimi", în condițiile în care șoimii chiar au legătură cu zona, iar zborul deasupra, cu Jack Nicholson. Și pe 1 iunie a fost evacuat, pentru că un pacient a dat foc unei saltele cu bricheta:))
Cum ce pot face azi, pot face și mâine și poimâine și poate termin în viața asta, am amânat și predarea lucrării. Și miercuri seară, cu ajutorul unei sticle de Sangria ne-am tatuat porno și ne-am hlizit prin filmulețe tâmpițele home made.

Eu am continuat noaptea veselă cu Anhelica

și era cât pe ce să scriu în lucrare că toponimia Podului Roș are o cvasilegătură cu cea a Red Light District-ului din Amsterdam. De fapt e doar despre spânzurați și sânge. În fine, joi după-amiază secretara n-a mai comentat nimic (deși de data asta ar fi avut motive), mulțumită probabil feței mele de zombie fugărit.
Așa obosită și leșinată și de cald, m-am întâlnit cu draga de Teo, care mi-a făcut cea mai drăguță surpriză: o broșă pepeneeeee!

În drum spre casă, mă sună sister și mă anunță cu o voce de puradel în extaz că a câștigat mama 2 invitații la Bestfest pentru Franz Ferdinand și Klaxons. No comment, just happiness.
Seara prindem jumate de Vița de Vie în Piranha și cântăm și râdem și nu ne mai gândim la nimic.

Vineri procrastinez toată ziua printre cărți și cursuri și hărți. Și mai iau și o pauză de înghețată cu pepene.

Și încă o pauză de cumpărat bilet pentru sâmbătă seara. Și încă una de uitat hipnotizați la noua animație adorabilăăă Partly Cloudy de la Pixar.
Din nou acasă, după porția obișnuită de Copiii spun lucruri trăsnite pe Youtube și cremă de vanilie cu struguri, adorm cu albumul de la Bang Gang, cea mai frumoasă muzică posibilă.

Sâmbătă, am renegat de pe la 12 dimineața orice chestie care m-ar fi putut tenta mai mult decât foile din fața ochilor. Adică orice chestie. M-am izolat pe o bancă din grădină și am început cu fundamentul precambrian și mișcările epirogenetice.
"Cu TGV-ul aș face cam o oră de aici până acasă". Vrăbiuțele se spală într-o baltă și se scutură foarte funny. Dar eu de fiecare dată când mă uit la vrăbiuțe le văd moarte. Pentru că m-a marcat o vrăbiuță moartă pe care am descoperit-o când aveam vreo 4 ani și i-am făcut sicriu din cutiile de chibrituri ale bunicii, și cruce din două bețe legate cu o bucată de sârmă ruginită. Și am îngropat-o în spatele scrânciobului verde de lângă vișin. Și i-am săpat groapa cu un cuțit mic cu care jucam de obicei "țările" cu un verișor mai mare. Țările, jocul ăla în care trebuia să înfigi cuțitul în pământ și să "mănânci" cât mai mult din teritoriul celuilalt.
Hurtigrute, skjergaard și fiorduri norvegiene. Un telefon cu fundal de Metallica și voci de prieteni dragi, îmi propune să mă îmbrac în zece minute și s-o tulim la mare. Un refuz dureros este continuat cu lacrimi crocodiloase pe highland-urile și lowland-urile britanice și în pădurile sequoioase californiene. Metroul din New York are 483 de stații și anticiclonul e principala formă pozitivă a reliefului baric.
La 22 plec la Coki. Deși în loc de salut îmi venea să urlu tuturor despre abrupturile prahovean și brănean, m-am obișnuit cu ideea că am voie să mă simt bestial cu puține zeci de ore înainte de examenul scris. Și am avut una din cele mai frumoase nopți, un party minunat, muzică faină tare, baloane de săpun, pistoale cu apă și țopăială non-stop.


Copilul atomic Whiteroly a fost absolut GENIAL și ne-a înnebunit pe toți cu sunete de fericire. Dac-o ține tot așa, o să ajungă mare, mare, mare, și departe, departe, departe, pentru că merită. La Coki au fost o atmosferă și un feeling de zile mari, cred că și lui i-a plăcut mult, chiar dacă a avut figura aia serioasă all night long. Prea fain a putut să fie.

Duminică am primit pachet de la mama, și m-am deprimat în metrou când vedeam că toată lumea avea echipament de ștrand. Până și gugălul avea lopățele. Așa că am tot hibernat până pe la 5 după-amiaza, până mi-am dat seama că ar trebui să fiu cam stresată pentru tonele de cărți și cursuri pe care nici măcar nu le citisem încă. Din nou afară, citesc despre cum a inventat pitecantropul focul. Și despre cum se numea San Francisco - "Yerba Buena"...asta până când a început să se numească San Francisco. Și câinii sforăie și visează urât, pe cuvânt.
Panica s-a accentuat spre ora 3 dimineața, când tona de învățat devenise doar "aproape tonă", și deja mă vedeam horror cu mătura în mână.

Am dormit 48 de minute și 53 de secunde și am plecat la examen. Anglia, Podișul Sucevei și Bucegii, subiecte masive, concepute ilogic și în bătaie de joc. Am luat o notă superficială, dar mulțumitoare că a fost printre cele mai mari.
Pentru proba orală, am continuat tradiția facultății, am lipit și decupat postere stupide, că doar așa a fost cam în toți cei trei ani. Am avut emoții prea mari, dar cred că mi-au pus 10 mai ales pentru obstinația cu care am comentat despre controlorii de prin autobuzele din Iași.
Am încheiat frumos, la înghețată cu colegii dragi, 9,42, poze, somn și concert Blazzaj (Lelia a cântat supermegagigaterra fain) și IPR în Piranha.






A fost frumos, bine că s-a terminat! Și R.I.P. Michael Jackson.

Friendship is made in China

3 la doi lei.
Știi din start că n-o să țină, dar te bagi. Pentru că ai un pitic de superficialitate în tine, care te lasă să alegi cu ochii, nu cu inima. Pentru că-ți plac, pentru că ți se potrivesc perfect.
Și trece timpul și se cheamă că mergi cu ele, le ești alături, și reciporc. Dar ele, șosetele, te calcă pe tine în picioare. Chiar după ce le speli de griji și nevoi și gânduri negre, așa știu să te răsplătească. Și la drum greu, când ai cea mai mare nevoie, se rup în figuri, mon cher. Se rup și put. Put tare și tare rău, se rup în figuri chiar dacă te porți ok cu ele. Nu poți să le coși, pentru că nu poți să lipești un gol de alt gol. Minus cu minus nu-i egal plus. Le înțepi cu acul, poate poate, dar nu se poate. Și renunți, și nu-ți pare rău. Pentru că întotdeauna găsești alte șosete.
Îți pare rău doar că le-ai ales pe alea meidinciaina. Dar îți amintești că le-ai luat de mila vânzătorului ambulant surdo-mut, deci, până la urmă, ai ales cu inima. Și inima n-are ochi.
Măcar ai rămas cu fapta bună.
Și pentru cei pe care-i consider și care-mi sunt prieteni: știți cum e când primești cea mai bună felie din cel mai bun tort, din care mănânci cele mai mici bucățele, cu cea mai mică linguriță, cu speranța că n-o să se termine niciodată? As sweet as that you are to me.

Metaforele cu sens peiorativ sunt adresate celor care ar trebui să se simtă, dar, ca să mă înțeleagă, ar trebui să scriu cu greșeli și să port tricouri cu mesaje wannabe-smart.
I’m not mourning, I’m just waking up. And listening to this and that.

Smecherii din Roman

Voila, un consătean care a ajuns vedet! Pentru că e sssmecher. Sau, vorba aia, plin de șmecherii ca wc-ul de hârtii. Now laugh!


Așa șmecheră mă credeam și eu cu Benga și Skream în urechi, duminică, în drum spre Fabrica de handmade. Mă urc în autobuz, cald, cald, hot, ohh, rochiță colorată, colanți verzi, sandale și geantă. Toată lumea se holbează. Mă uit în față, spate, stânga, dreapta, toți se uită la mine. Nu râd, nu se miră, nu-s nervoși, doar așteaptă. Nu știu ce și nu mă interesează decât wob wob wob wobwob din urechi. Cobor din autobuz, florăresele de la Eroilor se uită, oamenii din stație se uită, aceeași expresie. Deja e cazul să înceapă să mi se pară ciudat. Cobor la metrou, bag cartela, scot cartela, bag cartela în coș, pe peron, toți cei 10 oameni se holbează.
Mă duc de lângă ei și staționez puțin să mă uit în geamul de la automat să văd dacă am ceva pe față, pe cap, pe mine, dacă n-am ceva pe mine. Nimic anormal.
Simt că-mi vibrează telefonul, bag mâna să văd repede cine mă sună înainte să pierd semnalul, dau o cască din ureche să răspund. Mă suna ALARMA de trezire de vreo 10 minute, încontinuu!! Și nu scoate cele mai plăcute sunete, colegele de cameră știiiiu :)))
Voiam să scriu ceva despre licență, dar mai am,mai am, mai am. Mâine dimineață o termin, am zis.

Last night just keeps on rolling

Am fost la Silent Strike si vai de mine cum a putut să fie. După aia l-am visat pe Anton Pann, care-mi zicea că trebuie să mă fac educatoare. Anton Pann. Poate e un semn. Sau poate doar sechele din copilăria primară, când mă trimitea tata să mai citesc ceva din cărtile alea mici cu povesti si proverbe în rime. Hmm sau poate creierul meu ciudat a făcut niste conexiuni între rimele lui Anton Pann si alea despre revolutie si „televizor care te spală pe cap ca Geta Voinea”, ale băietilor de la CTC:)) (sau Deliric 1?)
În rest, am o grămadă de alte chestii care ar merita povestite (laitmotive de genul: pedofili, urmăriri, concerte, târguri handmade, alte vise ciudate, microbi, autobuz life, Kontroll la metrou &co), dar degetele mele NU MAI VOR SĂ TASTEZE, după 4 zile si 80 de pagini scrise la licentă. Mai am priti maci si încep să mă simt chiar bine când scriu denumirile plantelor endemice în latină:) Nici nu sună ca niste Harry Potter spells.